Argentina, Chile și Peru. Două săptămâni de stat cu capul în jos

Noapte de jur-împrejur. Air Bus-ul, un dormitor imens, huruie deasupra Atlanticului. Din loc în loc, câte un insomniac singur cu gândurile lui butonează alene ecrane luminoase. Stewardesele picotesc și ele și tot ce se aude e scârțâitul abia perceptibil al ușii de la baie.

Stau cu ochii închiși, învelită în păturica oferită de compania aeriană. Îmi trec prin cap, de-a valma, tot felul de nimicuri: mă gândesc la anul care a trecut, la cât de norocoși sunt călătorii din era Internetului, la cât de simple și predictibile au devenit călătoriile, la cum se desfășurau planurile de voiaj chiar și doar cu 20 de ani în urmă. Mergeai neapărat cu ghid? Sau îți asumai riscul neprevăzutului? Cum alegeai hotelul la care să stai? Cum ajungeai la el? Dar la cele mai bune restaurante?

Mă ia mereu prin surprindere întrebarea „cum v-ați descurcat voi acolo?”. Cu smartphone-urile în buzunar și conexiuni la Internet, totul ne-a fost la îndemână. În plus, spaniola e ușor de înțeles pentru cine a văzut măcar o telenovelă la viața lui, iar eu am văzut chiar șase!

Ne așteaptă aproape trei săptămâni în cealaltă parte a Planetei, trei săptămâni de stat cu capul în jos. Sper să nu ne ia amețeala!

După ce-am răscolit două luni TripAdvisor, Fodors, Booking și o serie de bloguri, ne-am făcut un itinerar care-i făcea pe toți să se întrebe – în gând sau cu voce tare, după posibilități – „mă, dar voi sunteți normali la cap?”. Ne-am întrebat și noi asta, dar ne-am aruncat cu capu-nainte. Și rău n-a fost!

Cum am decis ce să vizităm?

Continentul sudamerican e imens, iar locurile pe care ne doream să le vedem, nenumărate. Trenuri nu prea sunt, iar autobuzele, ultramoderne – din câte am înțeles – parcurg distanțele de sute de kilometri în zile întregi. Timp pe care noi nu prea îl aveam. Așa că zborurile au rămas singura variantă valabilă, ca să vedem cât mai multe, fără a sta ore în șir în autocare.

Constrânși de programul companiilor aeriene și de prețurile biletelor, deciziile s-au cam luat singure.

Am ajuns la un plan care, în teorie, părea un tur de forță, nicidecum o vacanță tihnită. Cu multe zboruri în puține zile. Ce cred eu că ne-a salvat a fost faptul că nu am avut nici măcar o cursă în orele rezervate somnului. Asta ne-a ținut odihniți. În plus, zborurile durau, în medie, o oră-două, suficient cât să citim ceva sau, când peisajul ne fura ochii, să ne uităm pe geam. (Nu de puține ori ni s-a întâmplat.)

• 4 zile în Buenos Aires
• O zi la Iguazu
• O zi în Buenos Aires
• Două nopți în Santiago de Chile – o zi am rezervat-o pentru Valparaiso
• O zi în Arequipa, Peru
• 3 zile în Cusco
• O zi la Machu Picchu
• Două zile în Lima

De ani de zile, noi ne doream să vedem Machu Picchu. Acesta a fost, de fapt, perla excursiei, doar că am luat-o un pic pe după piersic.

Inițial ne doream o săptămână în Peru și una în Chile, însă biletele de avion ni s-au părut mult prea scumpe. Așa a apărut Argentina în poveste.

Am evitat voit să venim și să plecăm de pe același aeroport, ca să mai câștigăm niște zile. Am preferat să ne începem călătoria în Buenos Aires și să plecăm spre Europa din Lima.

Despre biletele de avion

Am cumpărat biletele în februarie pentru mai. Cum zboruri directe din București nu sunt, am ales Milano cu Air France, cu o escală la Paris de doar o oră.

Cu ocazia asta ne-am mai plimbat un pic prin Milano, Bergamo, Verona și-am revăzut Parisul la întoarcere.

Nu, n-am economisit bani, pentru că, dacă aduni costul zborurilor din și înapoi la București, cu hotelurile din Bergamo și Paris, cu ce-am mai cheltuit pe mâncare și trenuri, am ieșit mai scump. Dar, decât să dăm diferența aia de bani companiei aeriene doar ca să ajungem cât mai repede, am preferat să mai (re)vedem niște locuri frumoase.

Zborurile transatlantice le-am găsit pe Momondo și au costat 570 EUR/persoană. La Bergamo am ajuns foarte ieftin, iar de la Paris ne-am întors și mai ieftin.

Pe cele din America de Sud le-am luat de pe Kiwi. Au costat între 50 și 130 EUR/zbor. Astea ne-au dat cea mai mare bătaie de cap, fiind dificil de armonizat cu dorințele noastre. De exemplu, am fi vrut să excludem Chile din poveste și să mergem din Buenos Aires direct în Peru, însă zborurile ajungeau la 400 EUR de persoană. Din două bucăți, însă, Buenos Aires – Santiago și apoi Santiago-Peru, au fost mult mai accesibile. Și, dacă tot ajungeam în Santiago, de ce să nu stăm un pic și pe-acolo?

ARGENTINA:

Nu ne-am dus cu mari speranțe, mai ales că nu fusese inclusă din start în traseu, dar ne-a impresionat. Mie mi s-a părut un fel de Italie, cu oameni drăguți, care intră cu tine în vorbă pe stradă, cu populație frumoasă, de toate culorile, formele și înălțimile.

Din punctul meu de vedere sau, de fapt, de auz, în Argentina, spaniola sună cel mai frumos, mai clar și mai ușor de înțeles. Dacă în Spania mi-e jenă să vorbesc, aici mi-am dat drumul la limbă și am folosit cam 99% din vocabular, ba chiar l-am accesat și pe cel latent! Am rostit cuvinte pe care nici nu știam că le știu. Cu spaniola mea din telenovele, sigur plină de greșeli, dar mi-a făcut atâta plăcere să vorbesc cu ei, că n-am mai ținut cont. M-a uns la suflet țara asta!

Buenos Aires

Plecasem cu niște preconcepții legate de securitate, dar nu ne-am simțit niciodată în pericol. E drept, în afară de Boca, nu ne-am aventurat în alte locuri decât cele drăguțe. Noroc că Buenos Aires e imens și zona sigură e și ea foarte întinsă.

Pe scurt, un oraș SUPERB, cu o arhitectură veche care se îmbină armonios cu cea nouă, cu clădiri îngrijite, cu bulevarde largi, parcuri întinse, răsărindu-ți în cale pe unde nu te-aștepți, populate de copaci seculari, cu o pleiadă de restaurante și cafenele cochete, un oraș plin de istorie și primitor.

Poate sta, fără complexe de inferioritate, lângă orice mare capitală europeană.

Venisem eu cu figurile mele de Berceni, până când:

• am ajuns pe un bulevard cu 13 benzi. Pe sens.
• am văzut că, la fiecare doi-trei kilometri, dădeai de un parc. Când mai mare, când mai mic. De obicei mai mare.
• am văzut că, la restaurante, chelnerii sunt chelneri de meserie, care știu ce să-ți recomande și care vor cu adevărat să te simți bine în localul lor.
• am văzut oameni făcând jogging peste tot.
• am văzut că sunt trei aeroporturi.
• am văzut că prețurile sunt mai mici ca-n România, dar calitatea net superioară la cam tot.

Mâncarea:

N-au o bucătărie prea sofisticată, nici diversă, dar, ce-am mâncat din mâna lor a fost delicios. Celebra lor friptură de vită nu e celebră degeaba. Porțiile sunt imense, dar nici eu nu m-am lăsat înfrântă cu una-cu două. Aș mai adăuga aici și choripanul, pe care eu îl știu din „Înger sălbatic”. Nu știu voi… E un sandviș cu cârnat. Nepretențios, dar bun!

În ultimul timp, am devenit foarte selecți cu cafeaua pe care o bem, ca să nu spun de-a dreptul figuranți. Am avut grijă să căutăm în fiecare dimineațăspecialty. Pe cea mai bună am băut-o în Piața San Telmo, într-o cafenea frecventată, cică, și de ambasadoarea României. Când au auzit de unde suntem, ne-au promis „el mejor cafe del mundo”. Au fost destul de aproape.

Cazarea:

Am ales un hotel din Recoleta, unul dintre cele două cartiere des recomandate. Celălalt ar fi Palermo – un pic mai frumos, cu clădiri scunde și multe restaurante bune. Ne-am temut să nu fie prea zgomotos noaptea. Recoleta ne oferea și posibilitatea de-a ajunge, pe jos, în cele mai multe locuri pe care ne doream să le vedem.

Prețurile la hoteluri sunt cam ca-n Europa. Poate un pic mai mici.

Cum ne-am deplasat:

Am mers mult pe jos și, când nu s-a mai putut, am luat Uber-ul.

Ce-am văzut:

Cam toată zona centrală plus cele două cartiere de care scriam mai sus. Începem cu Floralis Generica, o floare gigantică din metal, care se deschide și se învârte după soare.

Continuăm cu cimitirul Recoleta, un fel de Pere Lachaise al lor, unde sunt înmormântate  personalități argentiniene, printre care și Evita Peron.

Drept înainte prin Avenida Alvear – un bulevard cochet, ca multe altele din capitala argentiniană – până am ajuns în Avenida 9 de Julio, cel mai larg bulevard din lume. Sensurile sunt despărțite de un parc, atât e de amplu! Tot în zonă dăm nas în coloană cu Teatro Colon, teatrul lor național, cică spectaculos înăuntru.

N-avem cum să ratăm Casa Rosada, reședința președintelui. Trecem și pe lângă Catedrala Metropolitană, unde-a slujit Papa Francisc, înainte de-a fi pontificat.

Tot în zonă găsim și celebra cafenea Tortoni, un fel de Les Deux Magots a lor, pe unde-și făceau veacul artiștii și scriitorii de început de secol XX. Straniu și un pic enervant: se stă la coadă ca să intri, iar când ți se permite să pătrunzi, remarci că nu e deloc aglomerat, ba chiar ar fi multe mese libere. Prin urmare, coada e doar ca să creeze dorință. În schimb, la suratele ei pariziene, măcar meniul e memorabil. Aici nici măcar niște churros cu ciocolată caldă decenți n-am primit. Da, interior frumos, vechi, bine întreținut, cu fotografii de legendă și picturi semnate de artiști celebri, dar atât.

Până în Boca luăm un Uber. Într-adevăr, altă lume față de atmosfera vest-europeană din centru. Aici întâlnim și figuri mai puțin prietenoase, care ne amintesc de anumite zone din București. Vedem stadionul, după care ne îndreptăm spre Caminito, o stradă cu clădiri viu-colorate, plină de dansatori de tango, vânzători ambulanți și restaurante. Pitorească experiență. De neregretat.

În altă zi, dăm o tură până la stadionul celor de la River, aflat într-o zonă mult mai arătoasă decât cel al rivalilor.

Buenos Aires se laudă și cu o faleză îngrijită, plină cu restaurante și zone pe unde te poți plimba. Puente de la Mujer, un pod futurist construit la începutul secolului nostru, este emblematic pentru zonă.

Una peste alta, ai ce face în Buenos Aires timp de 4 zile, poate chiar mai mult. Ne-am întoarce? Ne-am întoaaaarce.

Iguazu:

Am vrut cu tot dinadinsul ca, de ziua lui Vladimir, să facem ceva excepțional. Am planificat în așa fel încât aniversarea să ne găsească la unul dintre cele mai impresionante puncte ale lumii, la cascada Iguazu, un real miracol al naturii.

Mi se pare un pic nesăbuit să încerc să descriu în cuvinte acel loc. Am mai încercat, dar nu mi-a ieșit. Aș vrea doar să rămâneți cu ideea că, dacă sunteți prin zonă, e de neratat. O voi cita doar pe Eleanor Roosevelt care, când a văzut Iguazu, a exclamat: „Poor Niagra!”.

Pentru noi, inclusiv drumul spre Iguazu a fost unul deosebit. Am zburat cu Norwegian timp de o oră și jumătate, spre granița cu Brazilia și Paraguay. Ne-a însoțit o lună plină imensă, strălucitoare, de la care nu ne mai luam ochii. Sub noi, un covor pufos de nori, brăzdat de fulgere, într-un spectacol de lumini regizat parcă de o forță superioară. Am avut senzația că asistăm la un moment religios.

Odată aterizați, ne izbește un val de căldură umedă. 25 de grade. Eh, dar se putea și mai rău. Ne așteaptă un șofer trimis de cei de la care am închiriat apartamentul. Un om foarte amabil cu care ne înțelegem să ne ducă și a doua zi la cascade.

Pe drumul spre Puerto Iguazu – sătucul care trăiește pe spinarea cascadelor și care, probabil, are omologi și în celelalte două țări învecinate – semne de circulație cum vezi și pe la noi: „atenție, căprioare”, doar că un pic diferite: „atenție, leopard”, „atenție, tapiri” și „atenție, tot felul de forme de animale ciudate, despre care nici nu vreau să aflu!”

În Puerto Iguazu, am senzația c-am ajuns la capătul pământului. Suntem la mama dracului, în mijlocul junglei, într-o liniște deplină, spartă din când în când de câte un lătrat de câine sau un croncănit de cine știe ce pasăre exotică.

A doua zi, la 7 dimineața, plecăm spre Parcul Natural Iguazu, unde hălăduim aproape 12 ore. Locul este imens, sălbatic, însă suficient amenajat cât să nu te simți chiar Bear Grylls și să-ți dea târcoale impulsul de-a pune un coatis la proțap, dar nici n-ai senzația că ești în Central Park.

Te plimbă cu un camion în care ghidul îți povestește despre cascade, despre floră și faună, mai oprește din când în când ca să-ți permită să fotografiezi cine știe ce tucan sau să cruțe vreo arătare care tocmai ne tăiase calea.

Surpriza pentru noi este plimbarea cu barca. Îmi imaginam o croazieră pensionărească și ne alegem ales cu un duș neașteptat, pe sub cascade, care ne udă din cap până-n picioare. Nu faceți ca noi și dotați-vă cu pelerine de ploaie, și îmbrăcați-vă cât de sumar vă permite vremea, ca să vă uscați apoi repede.

În rest, traseul este destul de previzibil. Ți se dă o hartă, iar locurile pe unde ai voie sunt bine delimitate, ai chiar poteci pietruite, străjuite de gărdulețe și balustrade. Dar asta nu înseamnă că nu te poți trezi cu hoarde de maimuțe și, mai ales, de coatis, animale aparent simpatice, dar foarte intruzive și dotate cu gheare ascuțite. Peste tot, afișe cu „nu vă apropiați de ele, vă pot răni grav”, dar vedem și părinți care-și lăsă copiii să le mângâie.

Ghizii ne previn că în parc ar exista și șerpi veninoși, dar că, în acea perioadă a anului, nu sunt atât de prezenți. Să avem, totuși, grijă pe unde călcăm. Într-o baltă am zărit pândind ochii unui cayman.

Cascadele sunt multe, înalte, cu debit de neimaginat și, ce le face unice, vegetația bogată din jur, care rămâne verde pe tot parcursul anului.

Spuneam că zborul spre Puerto Iguazu se dovedise cel mai impresionant din viața noastră, dar cel de la întoarcere, cel mai pitoresc.

Cea care ne poartă înapoi spre Buenos Aires e compania aeriană Fly Bondi, soră cu Fly Dubai, dacă vă ajută la ceva informația. Controlul de securitate e atât de „la mișto” pe aeroportul din Puerto Iguazu, că Osama Bin Laden ar putea urca la bordul aeronavei cu o centură de dinamită și nimeni să nu se prindă.

Încă din primele minute ar trebui să bănuim că nu va fi un zbor ca toate celelalte. Și vă rog să notați faptul că am crescut în Vânju Mare, deci se presupune că am văzut suficiente la viața mea, cât să nu mă mai șocheze nimic.

Dar. Stewardesele poartă adidași. Și șosete groase, flaușate. Nu, nu e nimic fancy acolo. Scaunele sunt pătate, iar mirosul din avion ne trezește nostalgia RATB-ului. Pe mine mă plasează pe la mijlocul avionului, iar pe Vladimir pe ultimul rând.

Nu mică le este mirarea când se trezesc cu trei oameni în plus în avion. Cum o fi fost cu putință, la ce control „serios” au făcut?

Nimeresc lângă un tânăr care se entuziasmează peste măsură când vede că mă așez lângă el. Ba chiar inițiază o conversație pe această temă, în spaniolă, cu prietenul lui și cu o doamnă ajunsă la vârsta senectuții. Prietenul i-o retează scurt:

–          Hai, nu te mai bucura atâta că stă lângă tine! Nu vezi că nu vorbește spaniola?

–          Ei, și ce?! O să-mi exersez engleza!

–          Taci, mă, tu nu vezi că e cu cineva? Prea se uită în spate!

–          Dacă era cu cineva, stătea lângă el! Nu există să stea separat, se îmbărbătează urmașul lui Maradona.

În tot acest timp, eu mă prefac că nu pricep o iotă. Nu-mi doresc decât să decolăm, să se stingă luminile și să încerc să dorm! Fapt care se și întâmplă. Dar nu pentru mult timp! La mai puțin de o jumătate de oră, se aprinde lumina, iar stewardesa anunță, animată de o mare emoție:

–          Doamnelor și domnilor, avem alături de noi o artistă de talie internațională CARE NE VA CÂNTA UN CÂNTEC!

Am crezut că mor. De râs și de nervi.

Artista internațională, o tipă îndesată, creață, și cu ochelari, preia microfonul și ne interpretează melodia de pe genericul telenovelei Betty cea Urâtă.

Vladimir e însă martor la cealaltă parte a poveștii. Mama „artistei internaționale”, o tăntică bonomă, se reîntâlnește după un car de ani cu una dintre stewardese. După ce deapănă câteva amintiri, îi zice: „fata mea știe să cânte. Pune-o să cânte!”

CHILE

Inițial, Chile ocupa o săptămână în excursia noastră, cu câteva zile petrecute în deșert, în San Pedro de Atacama. Odată cu apariția Argentinei, însă, ne-am rezumat la Santiago de Chile, capitala, și Valparaiso, acel oraș boem al începutului de secol XX, destinația preferată a scriitorilor și-a artiștilor sudamericani și nu numai.

Zborul din Buenos Aires în Santiago e unul dintre cele mai reușite. Traversăm Anzii și asistăm la un paradă a crestelor înzăpezite. Spre final, stewardesa ne atenționează că, în partea dreaptă, urmează să vedem vârful Aconcagua.

E atât de mișto, că simt că trebuie să ne tarifeze și pentru asta. De fapt, cam toate zborurile din America de Sud au fost magnifice prin peisaje. Fie că zburam deasupra junglei, fie deasupra unor zone aride, rareori ne-am luat ochii de la ce vedeam pe geam.

Ca să-l citez pe Vladimir, trebuia să ne dăm seama că Chile nu va fi chiar pe gustul nostru încă din aeroport. Domnul de la controlul pașapoartelor are o boxă mică din care răsună reggaeton.

Supranumit „Germania Americii de Sud”, Chile e cel mai bogat stat de pe continent. Cu toate astea, are cea mai mare rată de suicid. Chiar și fără să știi acest detaliu, n-ai cum să nu observi o anumită posomoreală care plutește peste tot. Parcă te bate și pe tine pe umăr, apoi te trage ușurel în spate. Oamenii par desprinși dintr-o nuvelă de Cehov. Poartă pe umeri întreaga greutate planetară. Nu zâmbesc, nu sunt prietenoși și se îmbracă strict funcțional. N-am văzut pe NIMENI îmbrăcat de dragul esteticii. În plus, toată lumea e înfofolită la 23 de grade. Fâșuri, cizme, pulovere tricotate, nimic din arsenalul iernii nu lipsește. Maroul, bleumarinul și negrul se îmbină într-un peisaj vestimentar deplorabil.

Primii nervi pe tărâm chilian apar odată cu încercarea de-a cumpăra bilete la metrou: nu pot plăti cu cardul nici la automate, nici la ghișeu, iar pentru extragerea de cash de la bancomat, ți se percepe o taxă de aproximativ 10 dolari, indiferent de sumă.

După câteva înjurături îndreptate spre compatrioții lui Neruda, ajungem la apartament. Aici întâlnim și singurul chilian simpatic, un tip care ne întâmpină cu căldură și care ne povestește puțin despre Santiago: pe unde să mergem, pe unde să mâncăm și cum putem ajunge la Valparaiso.

Cazarea e în buricul târgului, în cartierul Lastarria, într-un apartament de la etajul 21, cu un view fantastic al Anzilor și al Castelului Hidalgo.

Noi veniserăm chitiți să mâncăm în piață. În mintea noastră, Mercado Central avea să fie un loc pitoresc, asemănător cu ce-am găsit prin Italia și Spania, cu restaurante delicioase la care iau masa localnicii, cu tarabe încărcate cu fructe de care nici n-am auzit sau cu pești și fructe de mare pe care nici la Teleenciclopedia nu le-am mai văzut.

În realitate, doar partea a doua se dovedește adevărată. Restaurantele sunt, într-adevăr, pline cu localnici care mănâncă cu poftă din blidele lor pline cu cine știe ce, dar pentru noi se dovedește o alegere tare nefericită.

Domnișoara chelneriță, îmbrăcată și ea după cutuma locului cu fâș și căciulă, la 23 de grade, ne aduce un platou cu fructe de mare. Ce poate fi greșit la un platou cu fructe de mare? Ei, bine, ele pot mirosi a clor. Sau pot arăta ca și cum ar fi fost mâncate deja de altcineva. Sau pot veni cu un bonus de fir de păr mic și creț. Le lăsăm neatinse și cerem nota.

Tânăra care ne servește e surprinsă. Cât timp strânge masa, repetă întruna, aproape karmic, „no le gusto, no le gusto”. Ne propune să comandăm altceva din meniu și să nu plătim platoul. Nu ne mai arde de încă un experiment, așa că o refuzăm amabil și ne îndreptăm către un loc cu burgeri lăudat pe TripAdvisor –  nu sunt nici ei străluciți, amintesc de rețeta McDonalds – cu pâinea dulce – dar carnea și cartofii prăjiți sunt buni. Locul curat, cola rece, iar domnișoarele de la casă și servire, foarte simpatice și dornice de socializare în engleză. J

Doi pași mai încolo, găsim și-un loc cu cafea specialty, la câteva minute de mers pe jos, la Bloom. Nu suntem întâmpinați cu zâmbetele obișnuite din cafenelele hipsterești, dar măcar cafeaua e foarte bună, exact ce aveam nevoie să ne dregem după experiența neaoșă eșuată.

Nu departe, găsim un cartier simpatic cu clădiri colorate, multe restaurante și baruri. În zonă dăm și de Patio Bellavista, un fel de curte care reunește restaurante cu terase șic și design fantezist și chiar magazinașe deschise până seara târziu. Dacă e un loc pe care-l recomand din toată inima în Santiago, atunci acesta ar fi.

Centrul orașului lasă de dorit. Clădiri greoaie, cu o arhitectură mediocră majoritatea, sumbre, murdare, afumate. La Moneda, palatul prezidențial, la rândul lui, nu impresionează cu nimic.

Urcăm și pe dealul Santa Lucia, pentru Castelul Hidalgo. Simpatic, dar singurul lucru memorabil sunt grupurile de adolescenți care fumează iarbă și se-ascund de câte ori văd câte un adult apropiindu-se. Ocazie cu care ne-am reamintit că suntem adulți cel puțin în înfățișare.

Orașul e destul de sigur, nu ne-am simțit nicio clipă în pericol, deși probabil se luptă și el cu criminalitatea lui, ca mai peste tot în America de Sud.

Valparaiso

Până în lăudatul oraș de pe coasta Pacificului faci sub o oră și jumătate cu autobuzul companiei Turbus. Ajungi într-o autogară decentă, dar te înfiori de drumul pe care trebuie să-l bați până în capătul celălalt al urbei, în zona turistică, boemă și colorată.

De-a lungul trotuarului, tarabe multe cu tot soiul de nimicuri, un Aliexpress desfășurat pe sute de metri: adidași, condimente, ochelari de soare, fructe, haine, jucării. Câinii vagabonzi, grași și bine întreținuți, sunt peste tot. Ne-am obișnuit deja cu ei. Sunt o altă constantă a Americii de Sud.

Ajunși în zona turistică, ne dăm silința să înțelegem de unde se trage atâta exaltare. Orașul e cocoțat pe dealuri abrupte. Dacă în Lisabona și Porto ne-am văitat de picioare, aici e un adevărat maraton al treptelor. Cele patru funiculare nu-ți fac viața cu mult mai ușoară pentru că, în rest, urci scări aflate la diferențe de înălțimi cum n-ai mai pomenit.

O ceață lăptoasă băltește peste Pacific și pune o stavilă în calea nemărginirii.

La prânz mâncăm bine, într-un restaurant cu notă mare pe TripAdvisor. Plătim în jur de 80 de euro pentru două porții de mâncare delicioasă – e drept – gnocchi cu fructe de mare, eu, și caracatiță cu un sos, el, două beri, o limonadă de maracuja și un pisco sour.

Urcăm cu abnegație. Sus-sus, și mai sus! Două cafele, o felie de tort și o apă ne mai ușurează de 20 de euro.

Căsuțe colorate de-o parte și de alta a străduțelor înguste de centru vechi. Ziduri pline de grafitti, mulți instagrammeri și, din nou, o grămadă de trepte.

Facem cardio până la casa lui Neruda, La Sebastiana. Brief-ul pe care poetul l-a dat pentru găsirea unei case în care să poată scrie în liniște și să se reculeagă a fost pe modelul „nici călare, nici pe jos”: „M-a ajuns oboseala din Santiago. Vreau să găsesc în Valparaiso o căsuță în care să scriu și să trăiesc în liniște. Dar trebuie să îndeplinească niște condiții. Să nu fie poziționată nici prea sus, nici prea jos. Să fie solitară, dar nu prea. Cu vecini invizibili. Să nu-i văd, să nu-i aud. Originală, dar nu incomodă. Cu mai multe aripi, dar totodată rezistentă. Nici prea mare, nici prea mică. Departe de tot și de toate, dar aproape de mijloace de transport. Independentă, dar aproape de magazine. Și-ar mai trebui să fie și ieftină. Credeți c-aș putea găsi o astfel de casă în Valparaiso?”

Un client infernal pentru oricine a reușit să-și găsească până la urmă casa visurilor. Și nu s-a oprit aici. A decorat-o fix după personalitatea sa. Fiecare cămăruță e altfel. Un kitsch seducător cap-coadă. O încăpere are o veche hartă a lumii pe perete. Alta, are amenajat un bar la care autorul prepara cocktail-uri pentru petreceri. Un portret imens al lui Walt Whitman stă de pază pe un perete. Întrebat de cineva dacă acel domn este tatăl lui, Neruda răspunde: „Da, în poezie.”

La Sebastiana e cam singurul lucru care ne place cu adevărat în Valpo, așa cum își alintă localnicii orașul.

Cele două zile petrecute în Chile trec greu, dar gândul că în mai puțin de-o săptămână vedem Machu Picchu ne-a ținut de cald.

Ne-am întoarce? Nu.

PERU

Urmează o zi în Arequipa, al doilea oraș ca mărime din Peru, situat la peste 3000 de metri altitudine și străjuit de doi vulcani. M-am temut de răul de altitudine, dar am simptome ușoare: amețeală și o durere de cap care-a trece după primul Nurofen.

Mai mult de o zi în Arequipa nu prea ai ce face. Noi nu am ales acest oraș pentru că ne doream neapărat să-l vedem, ci constrânși de împrejurări. Din Santiago se putea ajunge în Peru în două moduri: prin Lima sau prin Arequipa. Cum în Lima aveam câteva zile rezervate, am optat pentru un zbor în cel din urmă.

Au un centru vechi fermecător, cu inevitabila Plaza de Armas. Străduțe pietruite, clădiri albe sau nisipii, localnici amabili – așa ne întâmpină Arequipa într-o dup-amiază însorită de mai.

Am dat o șansă fripturii de alpaca – oribilă după gusturile mele, bună, după gusturile celui care-a mâncat la viața lui crocodil, balenă, vrăbii, rechin și cine știe mai ce. Nu-mi dau seama cu ce să zic că seamănă, cert e că mi-a lăsat o aromă pe care-am izgonit-o cu greu cu câteva guri de bere Cusquena.

Avem noroc de un hotel foarte simpatic, tradițional, cu o curte interioară și terasă pe acoperiș, impecabil de curat și cu servicii ireproșabile. Plătim 35 de euro pe noapte. Poate părea un chilipir, însă în aceeași zonă găsiserăm pe Booking apartamente întregi chiar și cu 10 euro. Am ales să plătim mai mult pentru că știm că nu putem dormi oriunde și riscam să pierdem timp căutând cazări. Cum urma să pățim în Lima.

Printre puținele lucruri de făcut aici e Mundo Alpaca – un magazin care vinde haine din lână de alpaca, dar care are în curte și un țarc cu simpaticele lame și alpacale. Unul dintre îngrijitori ne surprinde cu amabilitatea lui de-a ne vorbi despre fiecare animal în parte. Ba chiar ne oferă câte un mănunchi de iarbă ca să-i atragem la poză. Ulterior înțelegem de unde atâta amabiliate. Când dăm să plecăm, omul ne cere niște bani. Îi dăm.

La cafeneaua Chaqchao bem cea mai bună ciocolată caldă din viața noastră – un amestec divin, dulce-amărui, foarte consistentă. Încă regret că n-am luat și a doua ceașcă, mai ales că, așa cum am descoperit apoi, contrar așteptărilor, astfel de ciocolată nu se servește peste tot.

La Museo del Pisco tragem la măsea un pisco sour delicios care mă frăgezește un pic pentru culcare.

A doua zi, zbor spre Cusco.

Cusco:

Dintre toate orașele pe care țin minte să le fi vizitat, Cusco e singurul care se dovedește a fi așa cum mi l-am imaginat. De la amplasare, până la străzi și clădiri.

Fostă capitală a incașilor, Cuzco înseamnă în limba quechua, chiar în „buricul pământului”. Vechi de 3000 de ani și parte din patrimoniul UNESCO încă din 1983, orașul se află la 3400 m altitudine! Îți ia între 24 și 48 de ore să te obișnuiești cu înălțimea. În afară de o durere de cap pe care am tratat-o cu analgezice și o ușoară stare de amețeală care-a trecut în câteva ore, eu n-am avut nimic. Dar am auzit că poate fi rău de tot.
În fiecare an, vin aici milioane de oameni din întreaga lume, majoritatea atrași de Machu Picchu, aflat la 75 km distanță. Dar nu e nevoie să bați atâta cale și să plătești atât de mult (pe tren + bilet de acces), când ai chiar în Cuzco ruine mai puțin cunoscute, însă suficient de interesante, cât să merite să petreci și aici câteva zile.
Noi am văzut Sacsayhuaman (sună ca „sexy woman”, știu) – o citadelă construită din blocuri imense de piatră în așa fel tăiate, încât să se îmbine perfect fără mortar și, iată, să dăinuie peste 1000 de ani și să mai și supraviețuiască seismelor extreme din zonă. (Chiar în timpul șederii noastre a fost un cutremur de 8 grade în Lima.)

Mai mult decât atât, incașii nu cunoșteau roata, așa că erau nevoiți să târască blocurile mari de piatră folosindu-se de frânghii imense. Incașii nu aveau sclavi. Cei care au construit aceste minunății erau oameni liberi care plăteau un fel de impozit prin muncă. Un fel de muncă în folosul comunității, dar fără să fi comis vreo infracțiune.

Din păcate, doar o mică parte din măreția acestui loc se mai păstrează și azi. Se spune că, înainte de invazia spaniolilor, citadela avea ziduri placate cu aur și ferestre de dimensiuni considerabile care dădeau spre oraș. După ce că au jefuit tot ce se putea, spaniolii au mai și luat din pietre ca să poată construi rapid case!
Dincolo de toate aceste misterioase ruine incașe, Cuzco merită văzut pentru frumusețea lui proprie. Cocoțat pe munți, orașul îți cam pune rezistența la încercare. De câteva ori am zis că nu mai pot să urc și că mă las de-a dura în jos pân-oi ajunge la mare.

Străduțele înguste din piatră ovală te-ar duce cu gândul la un orășel italian, dacă n-ai vedea la fiece pas ziduri din piatră cioplită de incași (bine, sunt multe și care doar imită), localnice îmbrăcate în coloratele lor haine populare sau copii trăgând câte un miel de alpaca de căpăstru sau magazinașe unde intri și-n câteva minute îți arată cum să-ți prepari singur ciocolata, de la stadiul de boabă, la tabletă.

Aici avem cea mai frumoasă cazare a călătoriei. Stăm la un han foarte bine îngrijit, cu pază non-stop, curat în cele mai mici detalii, cu toate camerele pictate de studenții la artă. Costă în jur de 250 de euro pentru trei nopți. Mai mult decât decent, având în vedere că mic-dejunul este inclus.

Cea mai bună mâncare din tot ce-am experimentat noi până acum ni s-a părut cea peruviană. Faptul că aici s-au intersectat mai multe culturi, inclusiv cea japoneză și chineză, au dus la o bucătărie de o fantezie uimitoare. Cumva au reușit să pună laolaltă creveți tempura cu cartofi dulci, boabe de porumb fiert și orez chinezesc și să scoată o bijuterie culinară. Excepțională mâncarea. Dacă vă iese în cale vreun restaurant cu specific peruvian, nu-l ratați!

Mă împinge Satana să merg și într-o piață – de data asta doar să mă uit. Piața e închisă, dar asta nu-i împiedică pe comercianți să-și etaleze marfa pe trotuar. Îmi văd ochișorii lucruri atât de scârboase, că nici măcar nu-mi dau seama de ce proveniență sunt: vegetală sau animală? Un festival de mirosuri care mai de care mai vomitive te lovește din toate părțile. Iar ce îmi pune capac și mă făcut să o iau la fugă de-acolo e o tarabă cu o stivă de porci de Guineea jupuiți și fierți. O imagine pe care încă n-am reușit să mi-o scot din minte.

Tot aici am aflat ce-nseamnă să fii privit ca un bancomat ambulant. Toți vânzătorii de nimicuri ne bagă sub nas diverse brelocuri, bijuterii, magneți, jucării, tururi turistice, masaj etc. Indiferent ce au de vânzare, noi suntem publicul lor țintă!

Machu Picchu

Ca să ajungi la Machu Picchu îți trebuie răbdare, hotărâre și bani.

Biletele de acces

 Se spune că trebuie să le iei cu câteva luni în avans, dacă vizitezi în perioada turistică de vârf, iunie-octombrie. De teamă să nu batem jumătate de Glob cu scopul de a vedea una dintre minunile lumii moderne și să rămânem cu buza umflată, am cumpărat biletele cu vreo două luni înainte. Au costat aproximativ 200 de lei de persoană. Le cumperi de aici.

Biletul de tren

La Machu Picchu poți ajunge în două moduri: cu trenul sau pe jos. Cum „pe jos” a ieșit din discuție în cazul nostru, pentru două bilete de tren dus-întors, am fost nevoiți să plătim 150 de dolari de persoană. Enorm pentru o călătorie de trei ore, aș zice.

Cum ajungi, totuși, din Cusco în Machu Picchu:

1. Din Cusco iei un taxi până în Poroy, o localitate învecinată unde se află gara la care trage trenul turistic al companiei Peru Rail – 10 EUR.
2. Din Poroy, trenul sus-menționat, până la Aguas Calientes, o micro-localitate care nu are alt scop decât să deservească turismul la Machu Picchu. Aici vei găsi doar hoteluri și restaurante care mai de care mai „tourist trap”.
3. Din Aguas Calientes, iei autobuzul până sus, la Machu Picchu. Te va costa „doar” 24 EUR dus-întors pentru un drum de circa 25 de minute. Da, tot de persoană.

La Machu Picchu se intră repede. Ai însă ceva de așteptat la autobuz. Peruvienii nu sunt chiar cei mai organizați, dar nu le-aș zice nici „încurcă-lume”.

Când intru pe porțile de la Machu Picchu și mă uit în zare, mi se pare c-am reușit în viață. J) În sfârșit, după atâția ani în care mi-am permis să visez – pentru că au fost mulți în care nici măcar nu-mi puteam imagina – am ajuns în locul pe care pentru prima oară l-oi fi văzut prin cărțile de istorie sau pe la vreuna dintre edițiile emisiunii „Atlas”, de prin anii ‘90. Cine mai știe! Te uimește mai întâi verdele. Verdele acela intens de păduri sănătoase, unde omul nu pătrunde. Apoi te lovește imensitatea: semeția munților unde până și piscurile sunt verzi, iar în spatele lor, alți munți, poate și mai înalți, cu crestele înzăpezite. Cum e abia toamnă, zăpada pe care noi o vedem s-a depus iarna trecută. În plină zonă sub-ecuatorială, nu s-a topit. Atât de înalți erau!

Sunt multe ruine incașe în Peru, dar niciuna nu se bucură de răsunetul celor de la Machu Picchu. Descoperite abia la începutul secolului XX de către un profesor de la Yale, Hiram Bingham, acestea n-au apucat să fie distruse de conquiztadori. Nu se cunoaște exact ce anume a reprezentat Machu Picchu pentru cultura incașă, dar cea mai plauzibilă ipoteză este că ar fi fost reședința de vară a unui rege incaș. Așa cum s-a întâmplat mai mereu în cazul unor mari descoperiri, și Hiram Bingham a zis: „ce-am găsit al meu să fie” și a luat cam toate artefactele. Le-a dus la Yale și abia prin 2011 au găsit americanii de cuviință să le returneze.

A plouat mult în săptămânile premergătoare vizitei noastre, dar noi avem mare noroc de vreme bună și soare.

Ultimele zile în America de Sud ni le petrecem în Lima.

Lima

 Pentru capitala peruviană am rezervat trei zile. Ghidurile turistice ne avertizaseră – ba că nu avem ce face atâta timp, ba că ar putea fi sărită cu totul. Noi o ținem pe-a noastră.

Așezată pe o coasta pitorească a Pacificului, Lima păstrează atât urmele cuceririi spaniole, cât și ale civilizațiilor precolumbiene. E un oraș în plină dezvoltare, cu drumuri moderne și cartiere rezidențiale foarte bine întreținute, dar și cu favele la doi pași de centru.

Am rezervat un apartament în Miraflores, cu 9,6 pe Booking, etaj 19, cu o panoramă superbă asupra oceanului. Atâta doar că era murdar și mirosea a scrum de țigară și mucegai. L-am părăsit fără regrete. Surpriza plăcută a fost că, deși avea tot dreptul să ne ia banii, proprietara nu a făcut-o. În câteva minute găseam un alt hotel, la nici 15 minute distanță. S-a dovedit o variantă infinit mai bună.

Într-adevăr, Lima are destule părți frumoase: coasta, Parcul Iubirii, cartierele Miraflores și San Isidro, centrul vechi, muzee și piramide de argilă (Huaca Pucllana) în mijlocul orașului, dar mai mult de două zile nu prea ai de ce să stai.

Partea ciudată e în momentul în care vrem să vedem centrul vechi. Știm că e în întregime parte din patrimoniul UNESCO, așa că luăm un Uber. Străzile sunt însă blocate de garduri mari, din metal, și polițiști cu puști. Pe unii-i lasă să treacă, pe alții nu.

N-am înțeles nici până azi criteriile, dar și noi am făcut parte din norocoșii care-au primit acces în străduțele centrului lor istoric.

Clădiri frumoase, bine întreținute, se vede că până și peruvienii înțeleg mai bine decât noi importanța prezervării clădirilor istorice. Dar, sentimentul de teamă și tendința de mers pe vârfuri pe străduțele aproape pustii, unde vezi polițiști înarmați la tot pasul, nu mă părăsește nicio clipă. Ne învârtim o oră-două și-o întindem spre Miraflores, acest Primăverii al Limei.

Acolo găsești o mulțime de cafenele, baruri și restaurante cu excelenta lor bucătărie. După părerea mea, e cam cel mai bun loc în care să-ți iei cazare în Lima.

Ne-am întoarce? Da, în Cuzco , Machu Picchu și Arequipa.

Recapitulare:

Argentina, pe scurt:

•  Locuitori diverși ca înfățișare. Foarte prietenoși, vorbăreți. Cea mai frumoasă limbă.
• Buenos Aires aduce mult cu Europa.
• E safe.
• Prețuri cam ca la noi, un pic mai mici.
• Verdeață, multă verdeață. Spațiu, mult spațiu.

Chile, pe scurt:

• Cei mai bogați din America de Sud.
• Oameni posomorâți.
• Clădiri murdare și trotuare pătate.
• Infrastructură modernă, transport în comun bine pus la punct.
• Mâncare bună, dar nu chiar peste tot. În locurile turistice se mănâncă bine, experiența locală este, însă, înfiorătoare.
• Prețuri un pic mai mari decât la noi.

Peru, pe scurt:

•  Mulți oameni săraci care încearcă să-ți vândă ceva, orice, atunci când văd că ești turist.
• O mulțime de locuri demne de a fi văzute.
• Mâncare EXCEPȚIONALĂ.
• Foarte curați, i-am văzut de multe ori spălând trotuarele.
• Prețuri un pic mai mici decât la noi.

Învățăturile mele pentru cei interesați:

• Mă felicit pentru decizia de-a nu petrece tot timpul într-o singură țară. Am avut suficient timp cât să ne facem o idee, cât să știm unde-am vrea să ne întoarcem și unde nu.
• Nu cred că e musai să stai doi ani într-un loc ca să-i prinzi ideea și aroma. Cu alte cuvinte, dacă aveți 10 zile, de exemplu, nu vă gândiți că nu înțelegeți nimic din zona aia și că veți merge doar când veți avea cel puțin trei săptămâni la dispoziție. E posibil ca acele trei săptămâni să nu vină niciodată!
• Pregătiți-vă să fiți țintele vânzătorilor ambulanți.
• Nu vă duceți cu așteptări europene, dar nici nu vă gândiți că mergeți în țări din lumea a treia. Zonele pe care le veți vedea sunt civilizate.
• Nu vă gândiți că e ieftin, dar nici prohibitiv de scump. Nu e Norvegia, dar nici Asia de Sud-Est.
• Dacă aveți puțin timp la dispoziție, planificați în detaliu și informați-vă din mai multe surse. Ar fi păcat să dedicați prea mult timp unor locuri anoste și prea puțin celor în care vă veți lăsa o parte din suflet.
• Dacă aveți multe zboruri, luați-le la ore decente, nici prea devreme, nici prea târziu. O să vă mulțumiți când veți vedea că nu aveți nevoie de recuperat somn.
• Pentru Peru – grijă mare cu răul de altitudine, poate avea efecte foarte nasoale, inclusiv moarte. Urcați treptat și dați-vă timp să vă acomodați. În general, din ce am citit, durează cam 24 de ore să vă obișnuiți cu altitudinea. Dacă vă simțiți rău-rău, singura soluție este să coborâți la nivelul mării.
• Am avut multe zboruri, așa că am luat decizia îndrăzneață de a nu ne lua bagaje de cală. N-aveam niciun chef să așteptăm după bagaje la fiecare zbor. Cum ne-am descurcat? Foarte bine! Am apelat la serviciile de spălătorie ale hotelurilor la care am stat și-am avut haine curate continuu.

Am trăit și întâmplări amuzante:

Argentina:

În piața San Telmo, la a doua vizită la cafeneaua noastră preferată, chelnerița ne întreabă voioasă de unde suntem.

– De Rumania, îi răspund.

– DE URANIA?! Exclamă ea, aplecându-se asupra mesei, absolut fascinată de exotismul provenienței noastre.

Chile:

Am dus cu noi dorul de Europa cam de când am părăsit Argentina. Așa că, atunci când Andres, gazda noastră, ne-a spus că la nici doi pași de apartament găsim un supermarket cunoscut în lumea întreagă, Lidl, ne-am bucurat de parcă ne revedeam mătușa din Canada la „Surprize, surprize”. S-a dovedit însă că pronunția sudamericană e înșelătoare.

Supermarketul nu era celebrul Lidl, ci Lider, un lanț de care nu am mai auzit. Partea bună a fost că era curat și bine aprovizionat.

Îmi făcusem un obicei din a cumpăra fructe pe care nu le-am mai mâncat niciodată. Am luat și de-acolo două fructe mai ciudățele, de curiozitate. Obișnuită cu „Lidl”, am uitat că suntem la „Lider” și că ar fi trebuit să mi le cântăresc la raft. Domnul de la casă, surprinzător de bonom, ne-a așteptat să le cântărim. În cele două minute pe care le-am petrecut până și de la cântar, l-am regăsit pe Vladimir prieten la cataramă cu casierul. Atât de prieteni, că se uitau la un video pe YouTube. După ce ne luase drept brazilieni, când a auzit că suntem români, și-a amintit că, prin 2014, un român a câștigat un concurs de talente în Chile. Arsenie, de la O-Zone, s-a dovedit a fi liantul dintre civilizații.

Peru:

Eram într-un restaurant excepțional de bun, curat și pus la punct. Chelnerul, foarte amabil, mereu cu zâmbetul pe buze, serviabil și dornic de conversație ne întreabă:

– Prima dată în Cusco?

– Da, prima dată în Peru, de fapt!

– Și cum vi se pare?

–  Foarte frumos!

–  Frig, nu?

– Frig? Omule, sunt 23 de grade! Pentru noi e vreme de tricou!

S-a retras imediat, convins că a făcut cine știe ce gafă sau pur și simplu nu a mai știut cum să continue conversația cu doi nordici excentrici care nu cunosc frigul.

Text si fotografii: Daniela Petrescu